Plictiseala....

La un moment dat incepi sa te plictisesti si sa cauti diverse activitati.... Si tot cauti si cauti ce sa mai faci interesant.... pana cand incepi sa iti dai seama ca de fapt plictiseala nu este una exterioara.... este una de ordin emotional, psihic.... cand nu mai ai chef de nimic inseamna ca ceva nu merge bine in interiorul tau....Acolo ai nevoie de diversitate, ai nevoie sa se intample anumite lucruri pentru care sa te framanti, pentru care sa fii fericit, trist...

Cel putin eu asta am observat la mine.... cand nu am nicio activitate emotionala incep sa ma enervez, sa ma plictisesc , sa ma simt inutila.... dar cand apare ceva parca prind viata si incep iar sa traiesc... Am ajuns sa ma bucur cand sufar pentru ca vad ca totusi nu am ramas fara simtiri sa le zic asa.... Intr-un timp credeam ca parca sunt moarta fiindca nu mai simteam nimic... Imi doream sa simt cel putin un sentiment negativ...ca sa vad ca totusi sunt normala... :) Intr-un final minunea s-a infaptuit si mi-am dat seama ca nu mi-am dorit ce trebuia.... cand am ajuns sa am astfel de preocupari mi-am zis ca parca mai bine era cand nu simteam nimic... ca asa este omul, vesnic nemultumit...

Vreau si imi place sa simt viata in fiecare celula a corpului meu, in fiecare por.... Chiar daca ma bucur doar pentru mine si doar in interiorul meu, ma bucur din tot sufletul....

Cand omul se plictiseste vrea sa simta ceva, indiferent ce... si cand simte ceva care nu-i convine isi doreste sa se plictiseasca din nou.... Momentan nu stiu ce aleg.... Inca ma mai gandesc... Tu ce ai alege? Cand zic tu.... ma refer la ego-ul meu... Si el inca se mai gandeste...

Amalgam de sentimente....

Cred ca am momente in viata in care simt ca nu mai pot. Pur si simplu nu mai pot. Parca vreau sa merg mai departe, dar nu mai pot. Tocmai cand ma hotarasc ca nu mai pot parca apare ceva care ma indeamna sa merg mai departe.... pentru cat timp, nu stiu si nici nu ma intereseaza pe moment. Stiu doar ca e un amalgam de sentimente, de dorinte care imi dau putere sa merg mai departe.

Acu ceva timp m-a intrebat cineva din senin care e ultima mea bucurie... si atunci ultima mea bucurie fusese faptul ca am putut sa vad o dimineata superba de noiembrie in care pur si simplu ma simteam fericita fara un motiv aparent. Tanjesc dupa asemenea bucurii si cand apar incerc sa profit cat pot eu de mult de ele pentru ca sunt rare, de fapt ele sunt foarte multe, doar ca de multe ori nu le constientizez si nu sunt eu prezenta la ele. Sufletul meu nu e asa cum il vad cei din jurul meu.... nu e asa nici pe departe, el incearca sa se faca vazut de cat mai multa lume.... dar eu il ingradesc, eu nu il las sa iasa la suprafata pentru a nu fi rani. Nu stiu daca am dreptul asta sau nu, dar eu tot fac asta cu gandul ca vreau sa il protejez. Probabil sufletul meu ar fi mai fericit daca eu as fi transparenta si l-as lasa doar pe el sa se vada si sa se evidentieze....dar eu zic ca nu e acum momentul....pentru ca nu vreau sa fie trist. Imi place uneori sa ma amagesc ca sunt bine, ca sunt fericita... chiar si acum ma incearca diverse sentimente... nu ma pot hotari cum sunt...daca sunt vesela sau trista, nu stiu...cred ca sunt undeva la mijloc dar nu ma pot decide. Asa sunt eu, indecisa mai mereu. Cred ca tocmai instabilitatea asta uneori ma face sa fiu copil din nou, sa nu stiu ce sa aleg intre inghetata si pepene rosu, intre vanilie si ciocolata..... desi in adancul sufletului stiu ce as alege, prefer sa nu fac alegerea niciodata.... Asa e si cu alegerile din viata mea..... Nu ma pot hotari cum ma simt, ce vreau, ce imi place..... pentru ca e oarecum mai sigur sa nu stiu ce vreau si sa ma multumesc sa primesc orice....

Asta e amalgamul meu de sentimente.... asa il definesc eu....